Am hotărât să tac.Tăcere şi suspine pe fundal timp de 5-6 minute.Şi finalul…cu ale lui lacrimi şi rugăminţi.Liniştea persistă şi ştiu doar că-l aud plângând.Ştefan şi sufletul meu plângeau la unison,zbierau şi băteau cu ai lor pumni disperaţi în a mea fiinţă.Mi-am plimbat disperată ochii prin baia rece şi întunecata,apoi am întins mâinile spre ale mele lacrimi.Am închis ochii cu o apăsare intensă,apoi ca într-o tornadă de sentimente am lovit oglinda transformând-o în cioburi,aşteptând durerea.
Răsăritul m-a surprins fumând o ţigară pe balconul apartamentului.Oraşul abia se trezise,se mişca lent,cu o amorţeală ce mă atinsese şi pe mine.Mă legănam isteric pe scaunul de lemn,scârţâind.Mâna îmi era lovită şi tremura de frig,sufletul de durere.Dimineaţa s-a scurs ca printr-o clepsidră şi nu mi-am dat seama decât la sfârşit că mă aflam la şcoală,ţinând capul pe bancă,ascultându-mi gândurile.
Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut rezemat de tocul uşii.Privirea mă implora să îl urmez.Şi asta am făcut.
-Eşti sigur?
-Da,a răspuns cu privirea spre pământ.
-Atunci spune-mi acum că ma părăseşti.
-Sunt prea slab,ţi-am zis…
-Da,ai zis.L-am mângaiat uşor pe faţă,iar el îmi urmărea disperat mâna plină de răni adânci şi proaspete.A înghiţit în sec.De ajuns,mi-ai zis tot ce trebuia,am zis în timp ce îmi retrăgeam mâna.
