Am desenat pereți întregi cu amintiri,așteptând ca ploaia să-i șteragă,s-aducă prospetimea unui început.Am zgâriat mâini și am adunat lacrimi,așteptând.Gâtu-mi era ca seceta unui deșert,picioarele-mi tremurau,mâinile gesticulau semne de adio.Am înghițit în gol,am scris rânduri,am adunat cuvinte.


Nu a fost de ajuns,niciodată nu va fi...

Noaptea,târziu

Nu știu de ce își plimba nervoasă degetele pe tastele telefonului.Trimitea mesaje emanând o vibrație ciudată.Hm.
-Auzi?mi-a zis în timp ce fredona versurile cântecului de la radio.
-Ai adormit vreodata mai repede gândindu-te la el?
-Nu,niciodata,am răspuns somnoroasă.E și mai rău.Rămâi fără suflu și iți vine să plângi.
-Aha.
Mi-am întors corpul spre fereastră și am închis ochii.Furtună,șoc și disperare.M-am ridicat ca și cum ceva mi-ar fi ars spatele.
-Nu se poate!
-Da,stiu,mi-a zis.


Și-am înțeles că,de fapt,boala asta numită dragoste nu iartă pe nimeni,nici măcar pe cei cărora nu le dorim așa ceva doar pentru faptul că doare.

P.S:Știu,cu toții avem aceași părere.God damn thing!Iubirea nu există.Sunt de acord cu voi,dar de ce...?totuși?